Arghezi este poetul despre care putem spune multe din punct de vedere politic. A trăit în România tulbure: ba mai mare, ba mai mică. Ba de partea germanilor, ba contra lor. Ba într-un război mondial, ba într-altul. Când cu regi, când cu comuniști. Pe plan politic, Arghezi a tot ales și nu a făcut-o mereu bine. Pe plan personal a fost și mai greu de înțeles. La 19 ani alegea călugăria. A plecat după patru ani. Un copil din flori i-a schimbat cursul vieții. Evident, este foarte ușor să privim din exterior și să avem păreri. La fel de evident, este greșit să judecăm viața altcuiva.
Nu același lucru îl spunem despre poezia Testament. Despre ea este obligatoriu să avem păreri, mai ales dacă pică la bac. Citim versurile și le comentăm.
O să fiu scurt și o să îți propun o idee care îți va aduce un punct în plus la bac. Pentru mine, tema poeziei este continuitatea. Scrie asta, demonstrează, și profesorul va vedea că ai viziune și profunzime.
Ce este un testament? O moștenire. Ceva care lași altcuiva atunci când mori. Evident, într-un testament obișnuit lași moștenire bunuri fizice – o casă, o mașină, o proteză dentară. Dar Arghezi scrie poezie, așa că are nevoie de metafore și aspecte filosofice. El lasă moștenire idei, etică și spirit. Ceva ce poate fi dus mai departe fără a fi văzut. Continuitate.
Nu am folosit întâmplător imaginea cu mașina transformată în etică. Este tehnica folosită masiv de Arghezi în Testament.
Toate transformările sunt cuprinse în versuri și arată o trecere subtilă de la execuție propriu-zisă la speculație sau filosofie. Poetul lasă moștenire un nume pe o carte și tot ce cuprinde asta: un neam, o țară, o cultură. Lucrurile fizice se transformă în simboluri metafizice și moștenirea capătă nuanțe patetice (adică pline de patos, nu jalnice - pathetic).
Testament este o lucrare ezoterică, adică ceva care poate fi înțeles doar de către inițiați, de către cei care au primit o cheie care să le permită să vadă adevărul ascuns dincolo de ziduri. În cazul de față, dincolo de cuvinte, sau dincolo de coperțile cărții care rămâne moștenire.
Despre cine este vorba în poezie? Despre un tată care lasă o moștenire fiului său. Lărgind orizontul, este o generație care îi oferă un viitor următoarei generații. Străbunii bătrânului au făcut ceva (au clădit o țară, un neam, o cultură), iar acest ceva este cadoul său de pe patul de moarte.
Sapa și brazda sunt lucruri concrete cu care poți face acțiuni fizice clare. Ele se transformă în condei și călimară. De asemenea, și ele sunt obiecte concrete, doar că acestea sunt folosite la scris. Adică la ceva de o cu totul altă profunzime sau valoare. Sapa poate intra în pământ câțiva centimetri, dar un cuvânt meșteșugit îți va rămâne în minte pe vecie și îți va creiona întreaga viață.
De-a lungul poeziei sunt multe astfel de imagini. Urletele tăranilor care dirijează vacile devin cuvinte potrivite, zdrențele devin versuri, iar veninul se transformă în miere. Toate acestea presupun o alchimizare. Introducerea într-un creuzet al credinței și transformarea lor în ceva mai înalt, mai frumos, mai bun. Fierul rece și insipid se transformă în aur strălucitor, pur.
Ca să dezvoltăm în context, putem vorbi și despre o temă universală care tot traversează literatura din țara noastră. Românul a suferit, a suferit, a suferit. De la Miorița și până dincolo de Eminescu, toți sunt asupriți, fugăriți, demni de milă. Nici Arghezi nu face excepție cu Testament. Durerea noastră surdă și amară este doar un vers din multele care susține ideea și înscrie creația într-un lung șir de opere care plâng de mila bietului român obidit de soartă pe vecie. Poetul ia atitudine aici, totuși. Alchimizează suferința prin vorbe dibace și folosește inteligența împotriva brutalității fizice.
La fel, ne spune despre biciul răbdat. Biciul reprezintă forța brută, dar cuvântul răbdat definște neputința, lipsa de acțiune și acceptarea unui destin implacabil în fața căruia românul obidit nu poate face nimic, doar să plece capul. Rezultatul îl vedem azi la televizor, pe stradă sau în postările de pe social media. Probabil că un sârb ar fi rupt biciul între dinți, iar un norvegian ar fi atacat biciuitorul cu un țurțure ascuțit care i s-ar fi topit în mâna crispată, iar picăturile de apă s-ar fi înroșit până să atingă zăpada. Nici unul dintre ei nu ar fi răbdat. Mă rog, o simplă speculație, nimic mai mult.
Două idei scurte, în final. Prima – religia. Am tot citit pe net că poezia asta ar avea legătură cu Biblia, cu noul și vechiul testament. Nu cred că este așa. Oricum, dacă religia este punctul tău forte, du-te la bac și pe drumul acesta. E mai bine decât să nu scrii nimic. Totuși, Testament este o poezie despre un tată care lasă moștenire fiului său ceva care îl va ajuta să fie mai bun, mai profund, mai aproape de cultura sa. Cartea este o treaptă care îl va urca pe nivelul superior, așa cum spune și metafora din text.
A doua idee – domnița din ultima strofă. Cine este ea? Poate fi muza inspirației? Poate fi ideea că acum și aici este vorba de valori mult mai profunde decât de o iubire între două ființe? Adică acum ne ocupăm de dragostea de țară și neam, nu de partea sentimentală. Poate este un personaj fictiv dintr-o poveste? Și ea suferă pentru că nu este băgată în seamnă... Toate sunt posibile.
Oricum, iată o direcție pe care o poți folosi creativ, cu argumente. Pleacă de la ideea că cele două versuri ne oferă o contradicție flagrantă, care intrigă cititorul. Domnița este întinsă leneșă pe canapea, ne spune textul. Asta este o imagine ușor erotică, poate superficială. Ne trimite cu gândul la o prințesă care nu are chef de lucruri profunde și care te pun pe gânduri, ci vrea să se joace lasciv, să flirteze și să fie cucerită.
Următorul vers ne spune că domnița suferă în cartea autorului. Eu cred că, fie suferă prin faptul că lipsește complet ideea de eros, totul fiind orientat spre altceva, fie ceva nu funcționează cum trebuie. Leneș pe canapea și suferă, cumva, nu se potrivesc.
Folosește imaginea asta în lucrare și va arăta că ai spirit de observație și că poți face o interpretare argumentată pe baza unui text. Orice profesor va puncta aceste lucruri, garantat. Menirea școlii este să te facă să gândești pe cont propriu, să capeți viziune și să poți face conexiuni, nu să reproduci din memorie texte învățate inutil.
Rămâi pe Nota 10. Învățăm împreuna cum să gândim, nu ce să găndim.
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.