Ca să vorbim despre Flori de mucigai, Tudor Arghezi, trebuie să facem o scurtă introducere filosofică: estetica urâtului. Vei primi câteva noțiuni care te vor ajuta să ai o viață simplă la bacalaureat. Pentru că ești la Nota 10 și spunem împreună Adio, bac!
"Estetica urâtului" reprezintă o abordare filozofică și, implicit, estetică ce explorează conceptul de frumusețe în contextul opusului său, adică al urâtului. Această perspectivă își propune să analizeze și să înțeleagă natura și semnificația estetică a elementelor considerate urâte. Mă rog, nu știe nimeni ce este urât și ce este frumos. În general, frumosul este asociat cu calități plăcute și armonioase, în timp ce urâtul se referă la calități dezagreabile sau discordante. Adică două chestiuni care nu au legătură una cu alta, aduse împreună.
Evident, totul este subiectiv. Ceea ce este frumos pentru cineva, este hidos pentru altcineva. Câteva exemple mereu controversate, dar elocvente: carpetele cu răpirea din serai, buzele explodate, pisicile egiptene.
Multe standarde de frumusețe și urâțenie sunt determinate de norme culturale și sociale. Ceea ce este considerat frumos într-o cultură poate să nu fie la fel de apreciat în alta. La fel cu epocile. Ceea ce este frumos pentru bunica este oribil pentru mine. Și invers.
Subliniez din nou, pentru că este foarte important: percepția frumosului sau a urâtului este subiectivă și poate varia în funcție de experiențele individuale, gusturile personale și contextul cultural. Iată de ce contează!
O scură concluzie intermediară: nu lăsa pe nimeni, niciodată, să îți pună ce este frumos și ce este urât. Este alegerea ta și doar a ta. Dacă ție îți place, atunci este frumos.
Un adevăr general-valabil spune că frumusețea vine din simplitate. Dar, cuvântul cheie este general. Adică nu total. 99 de oameni dintr-o sută vor găsi frumusețea în simplitate, dar asta nu-l face pe al o sutălea mai puțin important sau mai fraier, ci doar minoritar. Ceea ce este frumos pentru tine, este frumos pentru tine. Nu da voie nimănui să îți spună altceva. Fii acel unu din o sută și fii mândru de asta.
Revenind. Tema de azi – Flori de mucigai. Nu pierdem timpul cu chestiuni pe care le găsești la un Google distanță, căutăm modul de abordare și gândire.
"Flori de mucigai," este o metaforă puternică, mai ales pentru anul 1927 – când a apărut prima oară poezia. O metaforă puternică, dar nu foarte originală, pentru că Baudelaire publicase Florile răului de multe zeci de ani. Arghezi folosește imaginea poetică a "florilor de mucigai" pentru a sugera frumusețea care poate înflori chiar și în condiții aparent nefavorabile sau mizerabile. Ideea centrală este că frumusețea se poate ivi în cele mai neașteptate locuri, sugerând o perspectivă optimistă și o apreciere care rezistă în ciuda adversităților.
Versurile zic așa:
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Care sunt primele lucruri care ne sar în ochi? Scrisul cu unghia, cuvântul stih, trimiterile către religie și sentimentul de apăsare.
Începem prin a căuta contextul istoric. După izbucnirea Primului Război Mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de Partidul Naţional Liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în razboi alături de puterile Antantei. A susţinut unirea Basarabiei cu Vechiul Regat, detestând alianţa implicită cu Rusia Imperială. Între 1918 - 1919 a fost închis, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori (printre care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie. Dincolo de asta, să adăugăm că Arghezi a fost călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica şi diacon. A muncit în străinătate ca bijutier şi ceasornicar. Nu şi-a încheiat studiile liceale, a făcut închisoare de două ori din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. Mai târziu avea să fie interzis de comunişti, trăind la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.
Revenind la versuri. Omul a stat la închisoare, deci știe ce înseamnă singurătatea unei celule cu gratii. În filmele americane vedem cum deținuții zgârie pereții cu linii pentru fiecare zi, săptămână, lună petrecută în izolare. Arghezi e poet, așa că el scrijelește pe pereți cu unghia. Pentru că este vorba de sacrificiu. Eu ofer ceva din mine – sânge, carne, viață – ca să pot lăsa îndărăt ceva profund, autentic, etern.
După cum spuneam, Arghezi a tot cochetat cu religia și preoțimea. Evident, asta se transformă în sursă de inspirație și poezia ne trimite către repere ortodoxe – Luca, Marcu, Ioan.
În directă legătură, cuvântul stih – care se tot repetă. Termen care înseamnă și vers, dar și verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericească. Dacă religia este punctul tău forte, poți explica mult și bine despre îngeri, biserică sau cele trei vietăți amintite în legătură cu evangheliștii. Noi mergem mai departe.
Ce scrie pe perete cu unghia? Exact poezia pe care o studiem, așa zice versul: stihurile de acum. Este o buclă a timpului. Poetul a scris atunci ceea ce citim noi acum și care va fi valabil cândva, în viitor. Dar este necesar ca viitorul să aibă loc acum pentru a avea valoare spirituală, eliberatoare.
Ziceam de sacrificiul necesar întru dăinuire. Poetul se folosește pe sine însuși (trupul său, sângele propriu) ca să lase un mesaj posterității. A scris cu unghia pînă când a rămas doar carnea, deci putem presupune să a scris cu șuvoiul de sânge. Unghia îngerească nu a mai crescut. Ori, după cum zice versul, el nu și-a mai dat seama că ea crește.
Varianta unu – unghia nu mai crește, adică ceva s-a consumat iremediabil. Sacrificul a fost, poate, inutil, căci păcatele din viziunea creștină au fost prea mari și el nu merită să ajungă mai departe. Degeaba a scris, nu a fost iertat. Va ajunge în iad și va amesteca în smoală cu lingurița. Ha, ha, glumă!
Varianta doi – unghia crește, dar el nu își dă seama de asta. A trecut dincolo de fizic, dincolo de lumea asta. S-a iluminat și sufletul său plutește departe acum. Merge spre rai să facă ce-o fi promis că se face acolo.
Mă rog, a doua variantă pare mai puțin plauzibilă. Pentru că finalul poeziei ne spune că poetul simte durerea, iar mâna îi devine gheară. Nu renunță, nu concepe să își piardă locul în rai, așa că preferă să își sacrifice și a doua mână. Mai mult sânge pe tencuială, alte unghii sfârtecate și smulse din carne. Au!
Ne întoarcem acum la început. Titlul vine și întregește imaginea, o explică. Universul creat de Arghezi este urât, apăsător, dureros. Asta trăiește el, asta simte prin fiecare fibră din corpul său. Totuși, poate găsi ceva frumos aici. Credința, speranța, dorința de mai bine. Acestea nu pot fi închise între pereți și nu pot fi controlate de către nimeni altcineva în afara celui care le sădește. Materia este a ta, temnicerule, dar spiritul îmi aparține. Corpul poate fi încarcerat, sufletul nu. Viața este mucegaiul, iubirea este floarea. Corpul este mucegaiul, sufletul este floarea. Rădăcina nufărului este în noroi, dar petalele sublime plutesc la suprafață. Și tot așa.
Pentru un punct în plus la examen, poți aduce în discuție teoria sublimului. Evident, punând-o alături de estetica urâtului. Sunt două concepte ce explorează experiența estetică în contextul opusului frumosului. Aceste concepte aduc în discuție modul în care anumite aspecte ale experienței estetice pot depăși sau diferi de normele tradiționale ale frumuseții.
Teoria sublimului este legată de sentimentul de admirație sau teroare pe care îl simte individul în fața magnitudinii sau splendorii ce depășesc capacitatea sa de înțelegere sau descriere. Cam ceea ce simte Arghezi în fața îngerilor sau a evangheliștilor. Sus, acolo unde este sublim, sunt ei – cei care transcend lumea noastră de jos. Aici suntem noi, urâți și mucegăiți, dar cu flori plecând din noroi. Ceea ce ne conduce la estetica urâtului, cea care explorează frumusețea care poate exista în opoziție cu estetica tradițională a frumosului. Aceasta aduce în discuție modul în care ceea ce este considerat urât poate avea o valoare estetică sau poate genera o experiență artistică.
Ca să privim și altfel teoria sublimului, închieiem cu un citat din Rumi.
Sunt atât de mic, încât abia mă văd. Cum de se ascunde în mine o iubire atât de mare?
Gândește-te la ochii tăi. Sunt mici, dar văd lucruri enorme.
Rămâi pe Nota 10. Adio, bac!