Leoaică tânără, iubirea este una din creațiile pe care le întâlnești în drumul tău care te va duce la vacanța de după examenul de bacalaureat. Te ajut să o rezolvi. Ești la Nota 10. Adio, bac!
Toate intepretările poeziilor de pe net pleacă de la ceea ce se află dincolo de stratul unu. Explică metafore,simboluri și altele asemenea. Nimic rău aici, dar nu toți suntem academicieni. Poate că unii citim de dragul de a citi și ne bucurăm, pur și simplu, de ceea ce transmite textul. Valoarea unei opere de artă este ascunsă în ceea ce stârnește în receptor – adică în cel care citește poezia, în cazul nostru. Când admir o pictură, mai întâi observ subiectul, povestea, tema, culoarea, textura. Abia apoi caut metafora.
Fără să negăm cu nimic valoarea și adevărul din comentariile pe care le găsești pe net pentru această creație a lui Stănescu, hai să ne raportăm puțin la momentul actual, 2024. Adică la 60 de ani după prima apariție în volum a poeziei. Și după cum vom vedea imediat, semnele de întrebare ridicate acum erau absolut imposibile în anii 60 în România comunistă.
Înțelegem ușor din primele versuri că autorul s-a îndrăgostit. Iubește.
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Și tot de aici înțelegem că sentimentul de iubire este descris printr-o leoaică tânără. Ce știm despre o leoaică? Exprimă forță, agilitate, eleganță. Dacă este și tânără, pe deasupra, putem presupune că are legătură și cu frumusețea, erotismul, spiritul ludic.
Și mai putem ține cont de un lucru, leoaica este un animal sălbatic. Care are insticte, care se supune legilor junglei și care trăiește după reguli feroce.
Toate bune și frumoase, dar acum, primul lucru pe care îl face oricine când are o neclaritate, este să bată pe Google întrebarea. Evident, asta nu putea face nimeni în 1964. Ca să afli despre leoaice trebuia să te uiți la Teleenciclopedia (care cenzura tot ce ținea de erotism) sau să obții ilegal reviste precum National Geographic.
În 2024 este extrem de simplu să afli că o leoaică trăiește într-o haită. Iar acolo, atunci când este în călduri, nu se împerechează cu un singur leu, ci cu tot grupul. Sunt foarte drăguțe fotografiile de pe net cu leul cel mândru care își protejează puiul. Adevărul este că habar nu are dacă este puiul lui.
Putem duce speculația și mai departe. Haita leilor, în limba engleză, este numită pride - mândrie. Simplă coincidență? Și ca să închidem bucla, în haită, leul domină cu autoritate. Este masculul alfa prin excelență. Ceea ce este, poate, imaginea perfectă pentru dinamica anilor 60. Bărbatul domină relația, femeia se supune, ascultătoare. Cumva, însă, această imagine contrazice flagrant realitatea anilor de acum. Asta nu micșorează cu nimic valoarea și frumusețea poeziei lui Stănescu. Însă cred că poți spune și asta în lucrarea ta. De ce să nu îți exorimi părerea, dacă ești în tabăra feministă, de exemplu, și consideri că viziunea poetului este învechită? Totul este să ai argumente bazate pe text.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
spune textul mai departe. Ceea ce înseamnă că a existat o tatonare. Posibilitatea apariției. Terenul era fertil și pregătit. Poetul sau era nefericit în relația pe care o avea, și atunci tot căuta ceva mai bun, sau nu avea nici o relație și atunci era deschis către orice posibilitate.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Asta sună dur. Imaginea este plastică, nu e greu să ne imaginăm un om desfigurat, cu leoaica flămândă mesetcându-i chipul. Evident, nu despre acest gen de interpretare este vorba in poezie. Este o pictură abstractă, evident. Nu una realistă. Cumva, poetul știe că iubirea îl pândea de mult, era gata să îl atace fulgerător. Însă, culmea, este surprins. Se miră de apariția ei.
În viață, mulți spun – iubirea o să apară exact când nu o să o aștepți. Abia atunci vei fi pregătit să o primești. La Stănescu nu e chiar așa... el se simte pândit, încolțit, vânat.
Poate ar fi bine să facem un scurt interludiu. Un poet este un om. Poetul iubește, omul iubește. Poetul are nevoie să simtă în profunzimi, să sufere, să lase urme în sufletele celor care-i ascultă versurile. Un om are nevoie să fie iubit, respectat, hrănit. Pe când a scris Leoaica, Stănescu era la a doua din cele trei căsătorii și la a cine știe câta iubită din cele foarte multe câte or fi fost. Nu contează cifra. Putem presupune că este foarte mare. Leoaica a fost scrisă când era cu Doina, fosta iubită a lui Nicolae Labiș, dar există voci care susțin că, de fapt, versurile sunt inspirate de următorul său amor, Gabriela. Nu contează foarte mult nici asta. Ideea generală este de tumult. De trăiri profunde, haotice, stropite cu mult alcool și care au dat la iveală versuri geniale. Atât contează și nimic mai mult. Poate că poetul iubea iubirea, pur și simplu. Trăia deplin și scria la fel.
Strofa a doua zice cam așa:
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Evident, atunci când te îndrăgostești, totul se amestecă în culori, gusturi și sunete necunoscute. Plutești, cazi și te înalți deopotrivă ca într-un carusel halucinant al simțurilor. Cu toți am trait asta când ne-am îndrăgostit. Nichita Stănescu a știut să o exprime în cuvinte mai frumoase, atâta tot. Personajele din desene animate, atunci când se îndrăgostesc, văd inimioare în loc de pupile și aud îngeri dând din aripi. Stănescu vede curcubee și aude ciocârlii în timp ce se rostogolește de colo-colo într-o mișcare browniană.
Ultima strofă vine cu o identificare:
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Poetul ar fi putut spune că duce mâna la inimă, la genunchi, la abdomen. Oriunde. Totuși, spune sprânceană, tâmplă și bărbie. De ce? Pentru că leoaica, în prima strofă, i-a mâncat fața. Poetul nu mai are chip și se identifică acum cu sentimentul de iubire, este contopit în el. Mâna nu mai are ce recunoaște pentru că fiecare iubire este altfel. Da, a mai iubit de nenumărate ori și nenumărate femei. Însă acum, ca de fiecare data, este diferit. Doar noutatea este cea care rămâne constantă – un paradox simpatic. Suntem siguri de un singur lucru – că nimic nu e sigur.
Ce face mâna? Aflăm mai departe.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Mâna atinge un deșert. Imaginea deșertului este una cât se poate de grăitoare: este ceva neprimitor, care te arde și te poate ucide. Este un loc din care vrei să scapi cât mai repede. În plus, deșertul nu este unul oarecare, ci taman acela al leoaicei. Al dragostei. După ce că leoiaca este într-un loc oribil, în desert, avem încă un mare semn de exclamare. Iubirea asta – chiar este iubire? Cum se mișcă leoaica? Citatul exact spune cu mișcări viclene. Conform DEX, viclean înseamna 1. Care se poartă sau vorbește fără sinceritate, ascunzându-și adevăratele intenții (reprobabile); fățarnic, ipocrit, perfid; șiret, șmecher, isteț. 2. Rău, crud, neîndurător, hain. 3. Care își calcă credința sau cuvântul; necredincios; trădător.
Iubirea lui Stănescu este vicleană. Mincinoasă.
Da, așa pot fi consecințele iubirii prost înțelese, sub formă de posesivitate și îngrădire. Mai ales când minți, înșeli, trădezi. Sau, când ai nenumărate iubite/iubiți și îi rănești pe cei pe care îi legi de tine. La fel ca autorul. Cum ar putea vedea el iubirea in alt mod? Evident, și el a înșelat și a fost înșelat.
Ultimele două versuri, cu punctele lor de suspensie din final, încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme... pot arăta o scurgere ireversibilă, implacabilă a timpului – așa cum spun toate comentariile de pe net. Însă mai pot spune ceva: că iubirea va fi mereu vicleană. Sau că autorul nu își va schiba niciodată felul de a fi. Că nu face parte din valorile sale ideea de acceptare a schimbării.
Iubirea înseamnă necondiționare și respect. Nu o spun eu, ci marii înțelepți ai planetei. Însă tot ei spun că nu trebuie să dai crezare nimănui în materie de iubire. Tu ești singurul care știe cu adevărat ce înseamnă pentru tine acest sentiment.
Sau cum spune Rumi:
De-o viaţă-ţi caut chipul
Şi-s năucit d-extazul frumuseţii tale.
Mi-ai respirat în trup o nouă viaţă,
Iar sufletu-mi în lacrimile fericirii e scăldat.
Un foc în inimă, de strălucirea ta aprins, arde mocnit.
Sunt în cetatea milei,
Iar inima-mi e loc de rugăciune.
Ca-n fericire să renaşti, acuma în iubire mori!
În faţa timpului să pieri – de infinit vei vrea să fii!
Descătuşează-te din lanţurile ce te leagă
Şi-n nemurire mori din nou pentru a fi etern!
Veşnic să taci în iluzoriu şi adevăr vei deveni!
Fii una cu scânteia care-n fiinţă te respiră.
Iubirea am găsit de-a pururi
Iar trupu-mi arde în lumina ei
Iubire dăruiesc celor ce-n sine au aflat mistuitorul dor...
De ce mi-a luat atât de mult s-aud? Să văd?
Tăcere fii! Devino singur trup – şi tu şi ea, iubirea sacră.
Rămâi pe Nota 10. E mai simplu alături de noi. Adio, bac!
Leoaica tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...